09nov., 20 9 noiembrie 2020Articole utile
Cum ar fi dacă ai avea un buton pe care să apeși de fiecare dată când lucrurile nu ies așa cum îți dorești? Cum ar fi să ne întoarcem în timp și să fi evitat cumva pandemia, să știm că urmează Crăciunul și că ne pregătim de o întâlnire în tihnă lângă un părinte, lângă un bunic, fără teamă sau griji? Cum ar fi să avem un buton care șterge pâcla de pe oraș? Care să facă să ningă, așa cum ningea acum câțiva ani? Există unul, doar că e ușor mai complicat. 

Nu a trecut atât de mult de la începutul primăverii, când încercam să ne dăm seama cum să ne bucurăm unul de altul, de la distanță. Distribuiam și împărtășeam din creativitatea oamenilor atunci când nu puteau să se vadă. Ne cântam unul altuia de la balcon. Ne citeam povești la telefon. Ne invitam la un vin, pe Skype. Ne uitam la orașul nostru și ne mișca puțin să-l vedem pustiu și totuși așa de frumos. Apele se curățau, iar gunoaiele se micșorau în timp ce noi stăteam acasă. Și totuși, am uitat destul de rapid.

Diferența dintre atunci și acum este că a trebuit să ne concentrăm împreună și în același timp pe un singur lucru: să nu lăsăm virusul să intre cu toată puterea lui în comunitate. Acesta a fost butonul nostru special, pe care l-am apăsat, de nevoie, dar care a venit la pachet și cu alte revelații, mare parte dintre ele sub forma lui #NeFacemBineÎmpreună.

Solidaritatea s-a risipit ușor când ne-am întors cât de cât la un nou normal. S-au născut tabere, cei care cred, cei care nu cred, cei care protestează, cei care-i arată cu degetul, cei care ar crede dacă ar avea niște dovezi, mai multe dovezi, cei care stau cu ochiul pe conspirații, cei care închid ochiul și trec apatici pe lângă știri și noutăți, cei care suferă și distribuie teorii ale științei și discursuri scrise de oameni care înțeleg profund dimensiunea lumii în care funcționăm.

N-ar trebui să ne simțim prost. Nu suntem primii care reacționează așa. În istorie găsim exemple și mai generoase. În cea mai recentă carte a lui Jonathan Safran Foer, „Noi suntem vremea – Salvarea planetei începe cu micul dejun”, autorul povestește despre unul dintre cei mai iscusiți judecători ai Statelor Unite care, pus în fața adevărului Holocaustului, nu a putut crede că exista așa ceva! Judecătorul era el însuși evreu. Pe de altă parte, recent, o distribuire masivă pe Facebook arăta reacția șoferilor când Volvo a inventat centura de siguranță cu prindere în 3 puncte, în 1959: era considerată o idee groaznică, un afront adus libertății și drepturilor. Nici în cazul acesta, amenințarea nu părea reală.

Și totuși azi știm câte vieți salvează centura de siguranță și câte campanii s-au creat de-a lungul timpului pentru a comunica asta. Ni s-a strâns inima de fiecare dată când am mai citit despre o altă poveste a Holocaustului și știm, negru pe alb, că ororile provocate în lagărele naziste au dat bătăi de cap și lexicografiei fiindcă nu exista un cuvânt potrivit pentru a descrie atrocitățile comise. Parcă se instalează un fior rece pe șira spinării, nu? Cum este posibil să știm și totuși să nu reacționăm?

A ști nu este sinonim cu a face. N-ar trebui să ne simțim prost, ar trebui să ne simțim (mai) responsabili și să învățăm cum să nu repetăm aceleași greșeli de gândire. Iar pentru asta e important să-ți povestesc despre cea mai recentă lecție pe care am învățat-o:

 

O amenințare conceptuală

Pe toți ne interesează să trăim bine și sănătos. Să avem grijă de viitorul copiilor noștri, să aibă cea mai bună educație, cele mai noi și curate haine, cele mai memorabile experiențe, cele mai performante gadget-uri și să crească oameni de nădejde, adaptați și cu abilități pentru secolul 21.

Nu cred că există părinte care să nu se îngrijească pentru ce o să fie mâine, în viața copilului său. Așa cum nu există nici un copil, devenit la rândul său adult care să nu se gândească pentru mâinele părintelui sau al carierei, dragostei, pasiunii sale.

Dar oare în câte gânduri încape îngrijorarea pentru „Unde vom fi mâine”, „Unde vom trăi”? Adică locul pe care îl numim Acasă, fără de care oricare alt plan s-ar evapora în câteva momente, fără de care noi ne-am evapora în câteva secunde. Pământul pe care-l avem și care, din ce în ce mai mult, încetează să semene cu cel în care ne-am născut și pe care ne-am construit amintirile și dorințele.

Eu, una, nu țin minte să fi fugit în copilărie din cauza vreunei tornade. Într-adevăr, îmi plăcea să urmăresc seriale cu vânătorii de tornade din America, mi se păreau cei mai curajoși oameni. Dar la fel de mult mă minunam de fiecare dată când venea decembrie și exista un miros, o adiere de vânt, pe înserate, care îmi spunea că iarna era aproape. Nu treceau prea multe zile și începea să ningă.

Deșertificarea României, foto credit @Ambasada Sustenabilității în România

 

De ce ar trebui să ne intereseze sustenabilitatea?

Pentru că e răspunsul pentru o amenințare la fel de reală precum este fumatul. Cu toții știm pericolul, dar menținem obiceiul. Așa cum a fost și Holocaustul. Așa cum poate fi și un virus. Sau o eventuală neatenție din care să rezulte un accident de mașină. De-a lungul vremii ne-am croit mecanisme care să răspundă foarte rapid pentru orice ne-ar pune în pericol sănătatea fizică.

Anul trecut am vorbit despre stres și despre cum ne macină atunci când devine cronic. Dar am amintit și despre toate acele momente sau evenimente în care stresul apare ca un răspuns la o amenințare și care ne poate salva viața. Se declanșează hormonul stresului, se trimit semnale către creier, ne mobilizăm și căutam cea mai sigură variantă prin care îndepărtăm factorul stresor. Cel mai cunoscut exemplu este cel al leului care te fugărește printr-o savană. Pus în fața pericolului, creierul zice: „Luptă sau fugi!”. Și tu alegi: fugi!

Din păcate, nu se întâmplă același lucru atunci când avem de-a face cu o amenințare conceptuală. Adică ceva ce nu te pune în pericol imediat, dar te afectează pe termen lung. O posibilă boală survenită în urma unui obicei nesănătos, un posibil accident de mașină sau chiar un viitor în care nu vom mai avea unde exista, cel puțin așa cum ne știm acum. Toate laolaltă se încadrează ca fiind o amenințare reală. Dar conceptuală.

 

Ea există, dar undeva într-un viitor pe care ne este greu să ni-l închipuim. Și din această cauză, ne urnim greu. Toate par imposibile până când ni se întâmplă nouă. Ne aplecăm privirea cu milă sau compasiune către cei afectați, dar noi suntem de neatins. Până când suntem noi cei care suferă. 

„Suntem atrași în mod disproporționat de nevoi imediate și locale – tânjim după grăsimi și zahăr (care nu sunt bune pentru oamenii care trăiesc într-o lume a disponibilității lor imediate); ne supraveghem ultravigilenți copiii în locurile de joacă care imită jungla (în pofida altor riscuri mult mai mari pentru sănătatea lor, riscuri pe care le ignorăm, cum ar fi faptul că îi hrănim cu prea multe grăsimi și zahăr) – iar în timpul ăsta rămânem indiferenți la ceea ce este letal, dar undeva acolo.”(Noi suntem vremea – Salvarea planetei începe cu micul dejun, J.S Foer)

Dar undeva acolo există o pătură din ce în ce mai groasă care nu permite căldurii să se disperseze înapoi în spațiu. O pătură care este cusută cu gazele de seră provenite din activitățile pe care le facem în fiecare zi – activități care încarcă atmosfera de 10 ori mai repede decât au făcut-o erupțiile vulcanice din timpul Marii Extincții (atunci când au dispărut 96% dintre viețuitoarele marine și 70% dintre cele terestre fiindcă Pământul se încălzise prea mult).

Undeva acolo, această temperatură creează o încălzire accelerată, globală.

Undeva acolo, din cauza acestei călduri, unele ciuperci devin mai rezistente și reușesc să supraviețuiască în corpul uman.

„SUNTEM ATRAȘI ÎN MOD DISPROPORȚIONAT DE NEVOI IMEDIATE ȘI LOCALE, IAR ÎN TIMPUL ĂSTA RĂMÂNEM INDIFERENȚI LA CEEA CE ESTE LETAL, DAR UNDEVA ACOLO.”

(Noi suntem vremea – Salvarea planetei începe cu micul dejun, J.S Foer)

Undeva acolo, temperatura corpului nostru scade. Gradual, în ultimul deceniu a scăzut de la 37°C la 36,3 °C. Asta fixează în corpul nostru mediul perfect pentru ciuperci care până acum câțiva ani nu aveau nicio șansă, erau eliminate de sistemul imunitar. Acum o nouă ciupercă mai rezistentă înseamnă o nouă boală pe care nu știm cum să o tratăm.

Undeva acolo, pădurile se defrișează. Ne mândrim cu țara noastră verde și bogată. Dar „în fiecare oră, mai dispar, conform ultimelor estimări, aproximativ 6 hectare de pădure din tăieri legale și ilegale.”

Undeva acolo, nu mai există copaci care să absoarbă din surplusul de carbon. Ba mai mult, fiindcă un copac e 50% carbon, tăierea și arderea pădurilor „adaugă mai mult dioxid de carbon în atmosferă decât cel produs de toate mașinile și caminoanele care circulă pe șoselele lumii”.

Undeva acolo, acest surplus se resimte. O dată în aerul pe care îl respirăm. Apoi în solul de unde ne așteptăm mâncarea.

Undeva acolo, există ferme industriale și agriculturi care folosesc practici care deteriorează solul.

Undeva acolo, solul nu mai are capacitatea de a se regenera de la sine. Și atunci devine nisip. O Sahara în care și cactușilor le este greu să trăiască.

Undeva acolo Sahara începe să se manifeste și în România. Deșertificarea este un proces care a început la noi în țară de ani buni. Dacă înainte se resimțea în sudul țării, acum se întinde și înspre nord-est, devenind parte din topul țărilor din Europa afectate de acest proces.

Undeva acolo oamenii au înțeles, într-un punct al istoriei, ce poate cauza un astfel de proces. Imaginea vorbește de la sine.

În anii 30, în America, s-a produs cel mai mare dezastru ecologic, numit Dust Bowl, în urma căruia 80 de milioane de hectare de teren au fost distruse definitiv din cauza eroziunii solului și a secetei.

Undeva acolo, mai puțin sol bun înseamnă mai multe emisii de gaze de seră. La rândul lor acestea determină schimbări climatice și mai multe fenomene extreme, punând pe 2019 presiunea de a fi anul cu cele mai multe fenomene extreme la nivel global, dar și cel de-al doilea an cel mai cald din istorie.

Undeva acolo, în România, în 2019 o tornadă de intensitate puternică (F3 pe scara Fujita, adică 180 – 250 km/h) încolțea internetul cu fotografii și imagini.

Undeva acolo, oamenii au ajuns să consume de două ori mai multă proteină decât este recomandat. Iar asta contribuie la susținerea fermelor industriale, care contribuie la criza planetară. Mai multe vite, mai multă nevoie pentru pășunat. Mai mult pășunat, mai multe defrișări (circa 80% din defrișări provin și din această nevoie).

Undeva acolo, dintre toate practicile pe care le putem adopta care pot facă diferența pentru mediu, prima este o dietă pe bază de plante. Nu trebuie să mă crezi, te invit să citești câteva pagini din cartea lui Foer.

Dar dincolo de asta, diferența o face azi și câte un strop: de interes, de informație, de obicei adaptat, de responsabilitate, de drag pentru viețile noastre și pentru viitor.

Undeva acolo poate continua câteva pagini fără să mă gândesc prea mult. Fiecare activitate pe care am ajuns să o facem nu doar că o ducem la extrem, dar nici măcar nu știm sau nu cântărește mult în ecuația vieții noastre. O dată e alimentația bazată în mare parte doar pe proteină animală, o dată sunt mașinile pe care le folosim zilnic, apoi sunt pădurile tăiate și agricultura industrială. Să amintesc de plastic? Până în 2050 posibil să pescuim sau să înnotăm doar prin plastic în mări și oceane.

Și apoi întreb iar, de ce să te intereseze sustenabilitatea?

Nu doar pentru că înseamnă să ne continuăm viața pe Pământ în termeni buni și sănătoși, fără să epuizăm resursele naturale. Dar mai ales pentru că aceste resurse naturale par să nu mai ajungă pentru cei care vin după noi: copii, nepoți, verișori, prieteni. Pentru că undeva acolo, amenințările pentru sănătatea mediului și implicit pentru binele nostru devin din ce în ce mai dureroase. Și nu poți spune că nu ai simțit asta și tu.

Combustibilii Viitorului este proiectul nostru special, creat alături de CarboGaz, prin care ne dorim să mișcăm felul în care ne gândim și percepem viitorul nostru: să știi că există variante pentru energia verde, că există practici regenerative, că există invenții care iau surplusul de carbon pentru a crea un material nou și biodegradabil, că poți folosi compostul pentru a participa activ la reciclare.

Lecția pe care am învățat-o recent este că putem face lucruri care ne fac să ne simțim bine (ne-am uitat la un documentar despre planetă, am vorbit cu prietenii noștri despre documentar, am dat un share), dar și lucruri care trec puțin granița și chiar pansează o rană care apasă pe durerile tuturora.

Începe azi

Te întrebi ce poți face concret? 1% mai mult este infinit mai bine decât nimic.

Poți începe prin a analiza dieta și obiceiurile tale alimentare. Dacă până acum alegeai proteină animală de 3 ori pe zi, la fiecare masă, poate și între mese, poți să alegi o proteină vegetală. Măcar „de test”. Ai dublu câștig: diversitate alimentară și contribui cu mai puțină încurajare pentru pășunatul excesiv. În același timp poți susține producția locală. Aruncă un ochi peste ceea ce înseamnă să ai propriul tău coș de legume, livrat săptămânal, de la propriul producător.

Poți începe să colectezi uleiul pe care îl folosești la gătit. Tot ce îți trebuie este un recipient din sticlă, strecori uleiul ca să nu aibă resturi alimentare și îl depozitezi. Eu am strâns în 3 ani 3,2 litri de ulei – unde 1 litru de ulei poluează 1.000 de litri de apă. Când ai adunat suficient ulei, ai două variante: fie Uleiosul (dacă ești din București sau Iași), fie cel mai apropiat Auchan, biroul Serviciu Clienți.

Poți să alegi să produci compost. Adică să dirijezi resturile alimentare către un recipient special, pe care poți să-l cumperi sau să-l creezi chiar tu, să-l depozitezi într-un spațiu întunecos, indiferent că stai la bloc sau la casă. Rezultatul îl poți distribui fie la flori, ca îngrășământ natural, fie pentru grădină sau la baza pomilor. Ce mai poți face? Să urmărești oameni sau grupuri care te motivează sau te inspiră, așa cum sunt cei de pe grupul Eco-Frugal în România.

De asemenea, la capitolul reciclare, categoriile nu se opresc aici: poți sorta aluminiu (Nespresso colectează capsulele pentru reciclare), electronice, plastic. Pe mine mă entuziasma de fiecare dată procesul de sortare, dar nu știam ce avea să se întâmple după ce adunam destul material astfel încât să-l și arunc într-un spațiu de colectare.

Am descoperit Harta Reciclării – un proiect care pune cap la cap punctele de reciclare din România. Poți să arunci un ochi acolo și să descoperi dacă pe lângă tine există vreun punct de colectare. Altfel, am descoperit că și Kaufland reciclează recipiente din plastic (tot ce înseamnă sticle de șampon, geluri de duș, detergenți).

Fii gardian al pădurii. Suna tare bine acest rol, mai ales după ce venisem dintr-o drumeție pe munte. Așa că mi-am instalat aplicația creată de Greenpeace România, prin care pot să analizez câte o bucățică de hartă și să raportez mai departe dacă există diferențe între pădurile de acum câțiva ani și cele de acum. E un pas mic, dar e un mod activ de a participa la starea locului în care trăiesc. E firesc să fie așa, nu?

Gândește-te doar la asta: ce lași în urma ta? Ce le lași cu adevărat copiilor tăi? 

Împreună ne este într-adevăr mai bine, așa cum ne-am simțit în primăvară, retrași în spațiile noastre, dar totuși cu gândul la cei care nu sunt aproape. Solidaritatea nu ar trebui să fie o întâlnire de ocazie. Rămâi aproape, urmează o serie de materiale și interviuri care să ne dea energie și inspirație pentru alegerile noastre, împreună.


Acest material face parte din proiectul Combustibilii viitorului creat în parteneriat cu CoverStories, unul dintre brandurile românești care inovează și care adaugă valoare în ecosistemul nostru.

Author

Daniela Pasare

Jurnalist pasionat de interviuri, dezvoltare personală și wellbeing.